Drapelul României

Drapelul naţional al României este un tricolor cu benzi verticale, începând de la lance, albastru, galben şi roşu. Are o proporţie de 2:3 între lăţime şi lungime.
Constituţia Românieiprevede la articolul 12, alineatul 1 că „Drapelul României este
tricolor; culorile sunt aşezate vertical, în ordinea următoare începând
de la lance: albastru, galben, roşu”. Proporţiile, nuanţele culorilor
precum şi protocolul drapelului au fost stabilite prin Legea nr. 75 din
16 iulie 1994.
Drapelul este foarte asemănător cu drapelul civil al Andorrei şi cel de stat al Ciadului,
neavând însă nici o legătură cu acestea. Asemănarea cu drapelul
Ciadului, care diferă de drapelul românesc doar prin nuanţa uşor mai
închisă a fâşiei albastre (indigo, în loc de cobalt la noi), a stârnit
discuţii la nivel internaţional. Ambasada Ciadului de la Moscova a înaintat Organizaţiei Naţiunilor Unite un protest oficial, prin care cerea ca drapelul României să nu mai fie arborat la ONU. Tricolorul românesc este de asemena înrudit cu cel al Republicii Moldova, acesta din urmă având însă o proporţie diferită (1:2 în loc de 2:3), un albastru mai deschis şi stema ţării în centru.
Istoric


Culorile roşu, galben şi albastru au fost utilizate din vechime de
către români ca simbol al lor sau de alţii pentru a-i desemna pe
aceştia. Aceste culori se regăsesc pe diplomele emise de Mihai Viteazul, pe scuturi şi pe lambrechinii stemelor^[4]. În fine, este de remarcat prezenţa celor trei culori în canafii şi ]n picturile de pe pânza drapelului răscoalei lui Tudor Vladimirescu
în cadrul căreia li se atribuie pentru prima oară semnificaţia:
"Libertate (albastrul cerului), Dreptate (galbenul ogoarelor), Frăţie
(roşul sângelui)"^[5].
Tricolorul a fost adoptat întâi în Ţara Românească, în 1834, când domnitorul reformator Alexandru D. Ghica a supus aprobării sultanului Mahmud al II-lea
modelele pavilioanelor navale şi a drapelelor de luptă. Acesta din urmă
era un „steag cu faţa roşie, albastră şi galbenă, având şi acesta stele
şi pasăre cu cap în mijloc^[6]”.
Curând, ordinea culorilor a fost schimbată, astfel încât galbenul să
apară în centru. La înmânarea drapelelor, domnitorul a spus, printre
altele:„Steagurile
aceştii de Dumnezeu păzite ţări din vechime au fost fala oştirilor sale
şi semnele slavei lor... Miliţia românească organizată pe temeiuri de
regulă şi disciplină europeană, dobândeşte iarăşi acel drept din
vechime şi primeşte steagurile sale cu feţile naţionale şi cu pajera
prinţipatului. Domnia mea dar încredinţează acum batalioanelor de
infanterie şi divizioanelor de cavalerie aceste steaguri ca un sfânt
depozit al cinstii, al credinţii şi al supunerii către legile
întocmite...”
În 1840, ca să diferenţieze drapelul de luptă de cel de război,
domnitorul Ghica a adoptat un nou model pentru cel dintâi: tricolor
roşu-galben-albastru, cu roşul în partea superioară şi lăţimi egale ale
benzilor. În centru se afla un scut alb bordac cu aur şi mobilat cu acvila valahă, încoronată princiar şi cruciată^[8].În 1848,
steagul adoptat de către revoluţionari ca drapel al Ţării Româneşti a
fost tricolorul albastru-galben-roşu (cu albastrul sus, deci, conform
semnificaţiei „Libertate, Dreptate, Frăţie”). Încă din 26 aprilie 1848, conform Gazetei Transilvaniei^[9], studenţii români din Paris salutau noul guvern cu un steag naţional având culorile albastru, auriu şi roşu, „ca semn al unirii moldovenilor cu muntenii”^[10][11]. Decretul nr. 1 din 14/26 iunie 1848
al Guvernului provizoriu menţiona că „Steagul Naţional va avea trei
culori: albastru, galben, roşu”, urmând ca deviza scrisă pe flamuri să
fie „DPEПTATE ФPЪЦIE” („Dreptate, Frăţie”). Diferenţa faţă de modelele
anterioare ale tricolorului constau în plasarea fâşiei albastre în
partea superioară, eliminarea cifrului domnesc de la colţuri şi a
coroanei de pe capul acvilei ce se găsea în vârful hampei, precum şi
prezenţa unei devize^[12]. Aceste steaguri au fost sfinţite la 15/27 iunie 1848, fiind destinate Gardei Naţionale^[13]. Astăzi se mai păstrează doar steagul gărzii orăşeneşti din Slatina. Pe fâşia albastră e scrisă deviza („Frăţie Dreptate”), pe galben — („Judeţul Oltŭ”), iar pe roşu — („Oraşul Slatina”)^[14].
Dimensiunile drapelului sunt de 124 cm lungime şi 110 cm lăţime.
Existenţa altor drapele de acest fel e confirmată de acte, care
menţionează în unele cazuri chiar şi preţul de fabricare a lor. Astfel,
drapelul observatorului poliţiei (confecţionat din şalon) şi cel al detaşamentului de dorobanţi din Bucureşti (din tibet) au costat împreună 192 de lei şi 10 parale^[15]. Decretul nr. 5 din 18 iunie
solicita garnizoanelor să retragă în magazii drapelele vechi:
„trebuinţa fiind a se schimba steagurile, vi se vor trimite peste puţin
timp alte steaguri noi”. Cele vechi urmau a fi transferate mai apoi
către Arsenalul armatei^[16]. Pe 25 iunie, generalul Christian Tell
solicita aprobarea Guvernului provizoriu pentru confecţionarea a şase
steaguri (trei pentru infanterie şi trei pentru cavalerie), urmând „a
le supune Guvernului provizoriu spre decretare”. Cererea i-a fost
aprobată la 11 iulie; totuşi drapelele au fost distribuite abia la 11 septembrie, în cadrul unei ceremonii solemne. Pe 30 iunie,
mitropolitul Neofit, în calitate de prim-ministru, dădea următoarea
dispoziţie: „stindardele libertăţii se vor ridica pe toate edificiile,
iar cocardele se vor repurta”^[17]. Aceste simboluri au fost larg utilizate la manifestaţii şi au fost arborate pe clădirile publice, pe nave şi bastimente etc^[18].Tricolorul din 1848 cu menţiunile "Dreptate, Frăţie": acuarelă de C. Petrescu
Drapelul cu fâşiile în variantă orizontală
Totuşi, decretul nr. 252 din 13/25 iulie
1848, motivat prin faptul că „nu s-a înţeles [încă] cum trebuiesc
făcute stindardele naţionale”, definea steagul ca având culorile
dispuse pe verticală, posibil sub influenţa modelului francez^[19].
Nuanţele erau „albastru închis, galben deschis şi roşu carmin”. În ceea
ce priveşte ordinea, „lângă lemn vine albastru, apoi galben şi apoi
roşu fâlfâind”^[20].
Petre Vasiliu-Năsturel observă că din punct de vedere heraldic, atât la steagul Franţei cât şi la cel al Ţării Româneşti revoluţionare, banda din mijloc reprezintă un metal (argint, respectiv aur)^[21].
Alţi cercetători sunt de părere că tricolorul nu fusese imitat după
modelul francez, ci reprezenta o veche tradiţie românească, ipoteză
sprijinită de o notă a ministerului de externe revoluţionar către Emin Paşa:
„colorile eşarfului ce purtăm noi diriguitorii, precum şi toţi
impegaţii, nu sunt de datină modernă. Noi le-am avut încă de mai
înainte pe steagurile noastre. La primirea dar a cocardei şi a
eşarfelor tricolore nu am urmat duhul de imitaţie sau de modă”^[22].
Şi revoluţionarii din Transilvania adoptaseră mai înainte, cu prilejul Conferinţei de la Sibiu din 26 aprilie/8 mai 1848, tricolorul albastru-alb-roşu (vertical, după amintirile lui George Bariţ^[23]) ca drapel naţional. Acesta avea înscrisă pe flamură deviza „VIRTUTEA ROMANĂ REÎNVIATĂ”^[24]. Mai multe surse ale vremii atestă cele trei culori (ziarul „Organul naţionale” scos în acea vreme la Blaj, Al. Papiu Ilarian
în a sa „Istorie a românilor din Dacia superioară” etc.). Semnificaţia
lor este dublă: ele predomină în portul popular românesc şi totodată
înmănunchează vechile culori ale principatului Transilvaniei (albastru
şi roşu) cu albul păcii. Se pare că cele două exemplare
având fâşii albastru-galben-roşu care se păstrează astăzi la Muzeul
Naţional de Istorie al României sunt de factură ulterioară,
comemorativă, a evenimentelor de la Blaj. Culoarea galbenă a înlocuit-o
astfel pe cea albă pentru a simboliza dorinţa de unire a
transilvănenilor cu România.
După înfrângerea revoluţiei, se va reveni la vechile steaguri, iar
revoluţionarii vor fi persecutaţi pentru vina de a fi purtat însemnele
tricolore revoluţionare. În 1849 domnitorul Barbu Ştirbei
a adoptat un nou model pentru drapelele de luptă, păstrând însă
dispoziţia orizontală a culorilor şi schimbând doar elementele
decorative. Acest model, asemănător ca aspect cu cel din 1834, va fi în vigoare până în 1856.
În timpul căimăcămiei de trei, locţiitorii neavând dreptul de a-şi
inscripţiona iniţialele pe drapelele militare, monogramele domnitorilor
munteni au fost înlocuite cu acvile.
Legenda contopirii culorilor principatelor

Legenda formării tricolorului naţional prin contopirea culorilor
drapelelor Moldovei şi al Ţării Româneşti s-a născut după 1860,
probabil din dorinţa de a împăca pe toată lumea în privinţa alegerii
steagului revoluţionar muntean de la 1848 ca drapel al întregii
Românii. Această legendă a fost favorizată şi de potrivirea coloristică
a drapelelor atribuite celor două principate române la acel moment
(roşu şi albastru pentru Moldova şi albastru şi galben pentru Ţara
Românească).
Legenda a inspirat mai multe lucrări artistice, printre care şi un tablou al lui Constantin Lecca. Acesta, vrând să înfăţişeze înfrăţirea dintre moldoveni şi munteni a ales un pasaj istoric din Letopiseţul de la Bistriţa:
„În anul 7015 (1506), octombrie în 28, intrat-au domnul Ioan Bogdan
Voievod în ţara muntenească cu toate oştile la locul Rătezaţii, lângă
movila Căiata, pe cea parte a Râmnicului; şi acolo au venit de la Radul
Voievod un sol [...] şi au rugat pe domnul Bogdan Voievod cu multă
rugăminte să se împace cu Radul Voievod, fiindcă «sunteţi creştini şi
de acelaşi neam» (zicea el); şi multe vorbe s-au schimbat între dânşii
şi multă rugăminte s-au făcut [...] iar domnul Bogdan Voievod, văzând
atâta rugăminte, făcu pe voia lui şi se-mpăcă”^[31].
Pictura lui Lecca îi are în centru pe cei doi domni care îşi strâng
mâinile. De asemenea, se pot observa şi steagurile Moldovei
(albastru-roşu) şi al Munteniei (galben-albastru). Aceste combinaţii de
culori nu au fost atestate însă înainte de 1832-1834.
Constantin Lecca - Uciderea lui Mihai ViteazulP. V. Năsturel
combate această legendă, arătând că tricolorul roşu-galben-albastru era
anterior unirii principatelor şi că cele trei culori, în dispoziţia
verticală, reprezintă drapelul naţionalităţii române din toate
teritoriile locuite de români.De altfel, tricolorul a fost prezent în 1848 şi la Focşani şi Râmnicu Sărat, cu prilejul unor manifestaţii de înfrăţire între moldoveni şi munteni, iar în preajma Adunării ad-hoc din Moldova, în 1857, populaţia civilă a adoptat tricolorul ca simbol al unirii, fapt constatat şi de contele Alexandre Walewski, ministrul de externe al Franţei.
Nu în ultimul rând, ministrul de externe al Guvernului provizoriu al
Ţării Româneşti îl asigura în 1848 pe trimisul extraordinar al Porţii, Suleiman Paşa,
de faptul că cele trei culori ale drapelului sunt „de demult, străbunii
noştri le purtau pe pavilionul lor şi pe steagurile lor. Deci ele nu
sunt un împrumut şi o imitaţie din prezent sau o ameninţare pentru
viitor”.
Un alt tablou al lui Constantin Lecca înfăţişează uciderea lui Mihai
Viteazul. În această compoziţie apare şi stindardul unit al celor trei
provincii, cu galben în partea superioară (Ţara Românească), roşu la
mijloc (Moldova) şi albastru în partea inferioară (Transilvania).
Această ipoteză a unirii celor trei culori a fost emisă în literatura
de specialitate, generând însă şi rezerve în ceea ce priveşte
argumentaţia adoptată.
Drapelele Principatelor Unite


La 6 februarie 1859, în primul său drum său către Bucureşti de când fusese ales domnitor al Ţării Româneşti, Alexandru Ioan Cuza a fost întâmpinat la marginea oraşului Buzău de către comandantul dorobanţilor, care purta un steag tricolor. Acest fapt l-a mişcat pe Cuza foarte tare^[38].
Până în 1861 au fost utilizate simultan atât vechile steaguri ale principatelor Moldovei şi Ţării Româneşti, cât şi tricolorul. La 22 iunie 1861, Alexandru Ioan Cuza a decretat tricolorul ca fiind drapelul civil oficial al Principatelor Unite^[39].
Drapelul este tricolorul românesc, roşu-galben-albastru, având
benzile dispuse orizontal. Nu se cunosc nici ordinea benzilor, nici
proporţiile însemnului civil^[40].
Abia în „Almanahul român din 1866” acesta este descris: „drapelul
tricolor, împărţit în trei făşie, roşiu, galben şi albastru aşezat
orizontal: roşiu sus, albastru jos şi galben la mijloc”^[41]. Anumite surse consideră că până în 1862 banda de sus a fost albastră — precum la tricolorul muntean din timpul revoluţiei de la 1848 — urmând ca din din 1862 culoarea superioară să devină roşu^[42]. În legătură cu proporţia, unii cercetărori au apreciat-o ca fiind aproximativ 1:3^[43], cu toate că drapelul princiar şi cele ale armatei, care s-au păstrat, au proporţia 2:3.
În legătură cu semnificaţia drapelului, Petre Vasiliu-Năsturel este de părere că „de la 1859 până la 1866 el nu a reprezentat decât ceea ce reprezenta la 1848: libertate, dreptate, frăţie”^[44].
Drapelul a dobândit o recunoaştere şi pe plan extern. Astfel, relatând călătoria din mai-iunie 1864 a principelui Cuza la Constantinopol, doctorul Carol Davila
precizează: „Steagul românesc a fost ridicat la catargul cel mare,
caiacurile Padişahului ne aşteptau, garda sub arme, marele vizir la
uşă... Principele, liniştit, demn, concis în cuvintele lui, a petrecut
20 de minute cu Sultanul, pe urmă acest mare Padişah a venit să ne
treacă în revistă... Din nou, marele vizir a condus pe Principe până la
poarta principală şi ne-am întors la Palatul Europei, tot cu steagul
român fâlfâind la catart...”.
Gheorghe Tattarescu: 11 Februarie 1866 - modelul tricolorului în momentul abdicării lui Alexandru Ioan Cuza
Drapelul princiar



Drapelul princiar al lui Alexandru Ioan Cuza

Un drapel tricolor destul de uzat se află astăzi în colecţiile Muzeului Naţional de Istorie a României, având numărul de inventar 75045. De formă dreptunghiulară (proporţia 2:3), acesta este alcătuit din trei fâşii tricolore din mătase,
cu dispunere orizontală (roşul în partea de sus). În centrul steagului
se află pictate acvila valahă la dextra, cruciată şi purtând însemnele
puterii domneşti, şi bourul moldovean la senestra, purtând o stea cu
şase raze între coarne. Cele două simboluri sunt flancate de şase
drapele tricolore înclinate, dispuse trei la dreapta şi trei la stânga,
a căror hampe se încucişau probabil în partea inferioară a steagului.
Drapelele au fiecare câte o cravată albastă deasupra iar în vârful
hampelor lor se regăsesc, de fiecare grup, câte o acvilă valahă, un
vârf de lance şi un bour moldovean. Pe fâşia roşie se află brodate o
coroană princiară, situată în centru pentru a timbra cele două steme,
şi deviza „UNIREA PRINCIPATELOR — FERICIREA ROMÂNILOR. TRĂIASCĂ A. IOAN
I!” dispusă de-o parte şi de alta a coroanei, care însă nu se mai
distinge decât parţial. Vârful hampei acestui drapel poartă un glob
metalic pe care se găseşte o acvilă^[46][47].
Cercetătorii sunt de păreri diferite în ceea ce priveşte atribuirea şi datarea acestui steag.
Astfel, col. dr. Alexandru Vasile^[48] şi dr. Maria Ioniţă^[49] consideră că acesta era steagul oficial al Principatelor Unite. Ultima cercetătoare datează steagul ca fiind din 1859. Tot din 1859, perioada imediat următoare Unirii principatelor, îl datează şi Dan Cernovodeanu^[50]. Mario Fabretto^[51] îl consideră drapel de luptă, folosit între anii 1859 şi 1861.
Cercetătoarele Elena Pălănceanu şi Cornelia Apostol^[52] îl socotesc însă ca fiind un drapel princiar confecţionat în 1862, după unirea deplină a celor două principate, proclamată la 11/24 decembrie 1861. Într-adevăr, Alexandru Ioan Cuza nu şi-a luat titulatura de „Alexandru Ioan I” decât după această dată^[53][54].
După abdicarea lui Cuza, steagul a fost păstrat la Arsenalul Armatei din Bucureşti până în 1919, când a fost transferat la Muzeul Militar Naţional. Din 1971 se găseşte la Muzeul Naţional de Istorie a României^[55].
Acest exemplar se pare că a fost precedat de un altul, datând 1859,
care are o pânză tricoloră ceva mai mică în dimensiuni. Fâşia albastră
se află de data aceasta în partea de sus, iar stemele celor două
principate nu mai sunt înconjurate de steaguri. Inscripţia de pe fâşia
albastră este astăzi ilizibilă, însă era diferită de cea a drapelului
princiar din 1862^[56].
Un alt drapel domnesc, oarecum diferit faţă de modelele din epocă,
este un tricolor din mătase cu fâşiile dispuse vertical şi albastrul
lângă hampă, având pictată în mijloc o coroană princiară. Acest drapel
era arborat la castelul de la Ruginoasa ori de câte ori domnitorul era prezent acolo^[57]. Steagul se regăseşte azi la Muzeul de Istorie din Suceava, din cadrul Complexului Muzeal Bucovina.
Drapelul de luptă
Convenţia de la Paris
prevedea la articolul 45 că „oştirile ambelor ţări vor păstra
steagurile lor actuale; dar aceste steaguri vor purta, în viitor, o
banderolă de culoare albastră, conform cu modelul alăturat la prezenta

Ministrul de război, generalul Ioan Emanoil Florescu, solicită domnitorului la 18 martie 1863 aprobarea în ceea ce priveşte modelul drapelelor armatei, hotărât de către guvern în şedinţa sa din 12 martie^[59].
Drapelele înfăţişau tricolorul ţării (cu benzile dispuse orizontal şi
roşul sus) peste care era aplicată acvila romană cu crucea în clonţ.
Printr-un înalt ordin de zi din 19 martie,
Cuza hotărăşte: „Considerând că armata, în urma unirii nu trebuie să
aibă decât un singur drapel; având în vedere că adevărata emblemă a
României nu poate fi alta decât acvila romană, [...] am decretat şi
decretăm ce urmează: acvila romană cu crucea în gură se va pune, ca
emblema României, d-asupra drapelelor armatei [...]”^[60].
Modelele efective, împărţite la 1 septembrie 1863,
diferă întrucâtva de cele legiferate în martie. Astfel, acvila romană
în zbor larg deschis, încoronată princiar, poartă sceptrul domnesc la
dextra şi sabia la senestra; pe piepul ei figurează un scut despicat şi
încoronat princiar ce conţine la stânga, peste azur şi aur, acvila
Ţării Româneşti (cruciată, conturnată şi încoronată princiar), iar la
dreapta, peste roşu şi azur, bourul Moldovei purtând o stea între
coarne. În jurul atributelor puterii domneşti se află înfăşurată o
eşarfă roşie conţinând deviza cu litere de aur: „HONOR ET PATRIA”
(adică „Onoare şi Patrie”)^[61].
În colţurile flotante ale drapelelor este cusută cifra domnitorului,
înconjurată de o ghirlandă de lauri, toate aurii. Pe fiecare drapel se
mai află inscripţionată şi unitatea care îl purta^[62]. Flamura drapelului are 122 cm lungime şi 100 cm lăţime^[63]. În vârful hampei a fost plasată o acvilă romană, din metal^[64].
Deşi din înaltul ordin din 19 martie reiese că simbolul Moldovei ar fi
trebuit să se regăsească la dextra, totuşi prima în scut este acvila
valahă. Modelul a fost adoptat cel mai probabil datorită uzanţei care a
survenit după stabilirea capitalei unice la Bucureşti, în februarie 1862^[65].
Aceste drapele au fost împărţite următoarelor unităţi:

Regimentul I de infanterie Regimentul II de infanterie Regimentul III de infanterie Regimentul IV de infanterie Regimentul V de infanterie Regimentul VI de infanterie Regimentul VII de infanterie Regimentul I de lăncieri Regimentul II de lăncieri

Regimentul I de artilerie Batalionul I de vânători Batalionul I de geniu Batalionul I de pompieri Legiunea I de grăniceri, linia Dunării Legiunea II de grăniceri, linia Munţilor Legiunea I de dorobanţi Legiunea II de dorobanţi