Africa - Continent

Africa este al doilea continent ca mărime de pe Terra şi cel mai populat după Asia.
În Africa se găseşte Nilul, cel mai lung fluviu din lume şi Sahara, cel
mai mare deşert din lume. Cel mai înalt punct al continentului este
Muntele Kilimanjaro din Tanzania (5.895 m), iar cel mai jos punct este
lacul Assal situat în micuţa ţară Djibouti (156 m sub nivelul mării).
Africa are o suprafaţă de 30,244,050 km² incluzând şi insulele
adiacente, ocupă 20,3% din suprafaţa terestră a planetei. Cu peste 800
de milioane de locuitori în 54 de ţări, Africa este gazdă a unei
şeptimi din populaţia totală de pe glob.
În Africa îşi are
originea rasa umană, de-a lungul văii Marelui Rift African ce
traversează Etiopia şi Kenya fiind descoperite acolo cele mai vechi schelete ale înaintaşilor oamenilor de azi.
Numele Africa a fost introdus în vocabularul vestic de către Romani, care foloseau denumirea Africa terra - "pământul Afri-lor" (plural, sau "Afer" singular) - pentru partea nordică a continentului, provincia Africa, cu capitala la Cartagina, localizată în Tunisia contemporană în nordul Saharei.
Originea cuvântului Afer poate proveni din:

• feniciană, `afar (praf);
  
• Afri, un trib - posibil berber - din nordul Africii, în apropiere de Cartagina;
  
• cuvântul grecesc aphrike (fără frig)
  
• sau din cuvântul latin aprica (însorit).
  

Africa este un continent al contrastelor:
- al pădurii ecuatoriale, luxuriante şi de nepătruns, dar şi al întinselor pustiuri,
în care nu întâlneşti, pe zeci şi sute de km pătraţi, nici un arbore şi
în care nu cade, ani în şir, nici o picătura de ploaie;
- al unora dintre cele mai mari bogăţii de pe glob, dar şi a celor
mai multe ţări sărace, cu un nivel de trai al populaţiei
necorespunzător;
- continent care se înscrie în aria antropogenezei (cu cele mai vechi fosile
cunoscute ale strămoşilor omului) şi unde au apărut câteva dintre cele
mai vechi şi strălucite civilizaţii ale antichităţii (egipteană,
nubiană, axumită, feniciană, ş.a.), dar şi ultimul care a devenit
liber, cele mai multe ţări africane dobândindu-şi independenţa abia în
ultimele decenii ale secolului al-XX-lea.
- continentul care a plătit cel mai scump tribut sclaviei, dar care
în prezent are cea mai puternică forţă de regenerare, înregistrând cea
mai ridicată pondere a tinerilor în totalul populaţiei.
Africa este singurul continent situat simetric faţă de Ecuator. După realizarea Canalului Suez, continentul african este înconjurat numai de ape. Ţărmurile continentului sunt puţin crestate măsurând circa 28000km.
Sever Pleniceanu
a fost primul român care a ajuns în inima Africii şi unul dintre primii
europeni care a ajuns în regiunea ecuatorială locuită de pigmei.
Clujeanul Andrei Mihalca (medic veterinar) a inceput in 2006 un
proiect de vaccinare antirabica a cainilor in regiunile aride din
Africa de Est, impreuna cu cehul David Modry.
Suprafaţă: 30.065.000 km²
Populaţie: 877.500.000Caracteristici fizico-geografice

• Deşertul Sahara
  

Întinzându-se pe mai mult de o treime din continent, Sahara
este cel mai mare deşert din lume, cu aproximativ 9.065.000 km²
suprafaţă totală. Topografia sa include zone pietroase, zone cu dune de
nisip şi numeroase oceane de nisip. Are înălţimi de la sub 80 de metri
sub nivelul mării până la peste 3.350 m în munţii Ahaggar şi Tibesti. Sahara este împărţit în următoarele regiuni: deşertul libanez, deşertul nubian şi deşertul vestic din Egipt, chiar la vest de Nil.
Deşertul este lipsit de aproape orice fel de precipitaţii, singurele
zone izolate irigate de râurile subterane ce izvorăsc din Munţii Atlas fiind oazele. În est, apa Nilului face pământul fertil pe porţiuni restrânse.

• Deşertul Kalahari
  

Are o suprafaţă de circa 259.000 km²) acoperind mare parte din Botswana, regiunea de SV a Africii de Sud şi vestul Namibiei.
Pe platoul deşertului se încrucişează şanţuri formate de râurile acum
secate şi arbori piperniciţi. Aici se ridică şi câţiva munţi cu
înălţimi reduse (Karas, Huns). În Africa de Sud, lângă graniţa cu Namibia se află Parcul Naţional Kalahari Gemsbok, unde trăiesc grupuri mari de animale sălbatice.Bazinul Fluviului Congo, situat în Africa centrală, domină peisajul Republicii Democratice Congo. În plus, se întinde până

• Bazinul Fluviului Congoîn Angola, Camerun, Republica Africa Centrală şi Zambia.
  Bazinul fertil are 3.600.000 km² suprafaţă şi conţine aproape 20% din
  întreaga pădure tropicală. Fluviul Congo este al doilea ca lungime din
  Africa.
  

• Munţii Atlas
  

Acest lanţ muntos se întinde din sud-vestul Marocului, de-a lungul coastei mediteraneene până la marginea estică a Tunisiei. Cel mai înalt vârf este Toubkal, în vestul Marocului (4.167 m).

• Fluviul Nil
  

Cel mai lung fluviu din lume (curge spre nord), ce izvorăşe din
ţinutul muntos al Africii de SE şi se întinde pe 6.693 km, ca în final
să se verse în Marea Mediterană.

• Sahel
  

Sahel este o întindere mare de pământ ce trece prin nordul Africii, până la marginea sudică a deşertului Sahara.
Această regiune de graniţă reprezintă trecerea de la zona uscată din
nord şi zonele tropicale din sud. Nu are prea multe precipitaţii (12-16
cm pe an) şi majoritatea vegetaţiei este o savană cu iarbă şi arbuşti
rari.
Lacuri

• Lacul Albert
  

Este cel mai nordic dintre Marile Lacuri ale Africii de Est, toate
fiind situate in Marele Rift Estic. Bazinul hidrografic este de origine
tectonica.
Lacul a fost botezat de exploratorul englez Samuel White Baker, cel
care l-a descoperit in 1864, pe când cauta izvoarele Nilului, dându-i
numele Albert in onoarea printului-consort al reginei Victoria. Numele
reginei fusese dat deja celui mai mare lac african.
Lacul Albert este situat in Republica Democratica Congo (fosta
Zair), la granita cu Uganda. Suprafata: 5347 km patrati. Lungime: 160
km. Latime: pina la 30 km. Adincime maxima: 51 m. Altitudine: 615 m.
Volumul de apa: 280 km cubi. Temperatura apei la suprafata: 30 grade C.
Clima: ecuatoriala. Temperatura medie multianuala: 26 grade C.
Cantitatea multianuala de precipitatii: 940 mm.
Cei mai mari afluenti ai lacului: Semliki (care izvoraste din Lacul
Edward, situat la sud de Lacul Albert), Nkusi (isi aduna apele de pe
teritoriul Ugandei) si Nilul Victoria (ce izvoraste in Lacul Victoria).
Din Lacul Albert izvoraste Nilul Albert, ce se varsa apoi in Nilul
Alb. Nilul Alb primeste din Podisul Etiopiei Nilul Albastru, formind
Nilul, cel mai lung fluviu al planetei.
Lacul Albert ofera conditii optime de viata unei faune bogate, redusa simtitor in ultimile decenii printr-un braconaj nesabuit.

• Lacul Ciad
  

Situat in centrul Depresiunii Ciad, un bazin vast din centrul
Africii, in locul in care se intilnesc granitele a 4 state: Ciad,
Camerun, Nigeria si Niger.
Suprafata: in medie 1500 km patrati, variind in functie de
cantitatea de precipitatii. Nivelul apelor este mai ridicat in
decembrie si ianuarie si mai scazut in iulie. Lacul pierde o mare parte
din apa prin infiltratie in sol si prin evaporare sub soarele african
fierbinte. In ultimile decenii, datorita incalzirii globale a climei,
volumul de apa al Lacului Ciad a scazut. Lacul si-a redus atit
suprafata cit si adincimea. In prezent, adincimea medie este de 4 m,
iar cea maxima este de 10 m. In nord-vest adincimea medie este de numai
1 m, iar in sud, de 6 m. Apa Lacului Ciad provine in proportie de 90%
din riul Chari si doar in proportie de 10% direct din precipitatii.
Lacul Ciad de azi este un rest al unei mari interioare africane care
ocupa in urma cu 6000 de ani o suprafata de 400.000 km patrati.
Lacul este al 4-lea rezervor de apa dulce ca marime din Africa dupa
lacurile Victoria, Tanganika si Malawi. In jurul lacului si pe
numeroasele insule din partea sa estica traiesc 7 milioane de oameni
din triburi cu stiluri de viata si culturi diferite si o fauna bogata:
pasari diverse, hipopotami, crocodili, elefanti.
Clima: tropical-uscata. Temperatura apei: intre 17 si 32 de grade.
Cantitatea de precipitatii medie multianuala este de 200-400 mm,
descrescind spre nord.Economie

Agricultura

În aproape toate tările din Africa agricultura continuă să fie cea
mai importantă activitate economică, în ciuda expansiunii industriei si
serviciilor si a importantei din ce în ce mai mari a acestor
activităti. Agricultura este o ramură cu un caracter dualist, utilizând
atât tehnici rudimentare, traditionale, cât si tehnici moderne, de mare
randament. În Africa există un amestec de forme de proprietate si de
sisteme de exploatare a terenurilor, determinate de conditiile
naturale, dar si de cele sociale. Coexistă în acest continent sistemul
citemené (agricultura itinerantă) cu plantaţiile intensive sau
păstoritul nomad cu fermele zootehnice moderne.
Agricultura însumează aproximativ 1/6 din produsul intern brut al
Africii, în timp ce industria însumează cam 1/3 şi serviciile in jur de
jumătate.
În ciuda faptului că este continentul cu cel mai mare procent din
populaţia activă ocupată în agricultură, Africa nu produce destul
pentru a îşi hrani populaţia. Motivele sunt multiple, unul din cele mai
importante este sporul natural mare, alt motiv este pierderea forţei de
muncă din agricultură datorată exodului rural, populaţia fiind atrasă
de oraşele mari. Exportul de produse agricole nu are prioritate mare şi
investiţiile în tehnologie agricolă modernă lipsesc. Multe ţări din
Africa trebuie să importe alimente de bază şi necesită ajutoare.
Cele mai importante recolte exportate sunt: de cafea, bumbac, boabe de cacao, arahide, palmieri de ulei, tutun.
Cerealele sunt mai puţin cultivate în Africa decât în celelalte
continente, pentru că cer agrotehnici mai pretenţioase. Meiul este
cultivat mai ales în Africa mediteraneană nordică şi în Sahel, dar
productivitatea sa este slabă (200-300 kg/ha). În unele zone a fost
înlocuit cu porumbul. Sorgul ocupă areale din Sahel, dar este cultivat
şi în zonele ecuatoriale şi în Câmpia Mozambicului. Porumbul şi grâul
au o importanţă mai redusă în Africa, fiind cultivate cu precădere în
zona australă a continentului. Orezul valorifică mai bine câmpiile
fluviale şi zonele litorale ecuatoriale şi tropicale, dar este mai
puţin prezent în delte unde ar avea condiţii optime de dezvoltare.
Accentuarea salinizării solurilor din unele zone de cultură a orezului
(Gambia) a determinat reducerea suprafeţelor cultivate, viitorul
acestei culturi fiind incert. Se prevede extinderea suprafeţelor
cultivate cu orez in deltele fluviilor Niger si Zambezi. Deosebit de
avantajoase se dovedesc a fi deltele fluviului Niger, unde apele
prezintă două creşteri de nivel la intervale ce corespund perioadei de
maturizare a orezului, favorizând obţinerea destul de facilă a două
recolte pe an. Eleusina este o cereală bogată în minerale şi care se
poate stoca şi o perioadă de patru ani. Are un areal de răspândire
situat mai ales în nordul continentului.
Dintre plantele cu tuberculi, în Africa se cultivă cu precădere
maniocul şi ignamele, în timp ce batatele şi taro, aduse din America,
nu dau rezultate prea bune. Maniocul este tuberculul Africii negre,
cultivându-se pe mai bine de 4 milioane hectare. Are o productivitate
mare, putând ajunge şi la 100 t/ha, dar în mod obişnuit recoltele sunt
mai slabe, 10-20 t/ha. Dupa uscare se obţine făina numită tapioca. Din
10 tone de manioc recoltate la un hectar cu productivitate redusă se
obţin 2,2 tone de tapioca. De pe aceeaşi suprafaţă se obţin în mod
obişnuit 400-500 kg de porumb, dar un kg de porumb valoreaza nutritiv
cât 3,5 kg de tapioca. De la manioc se consumă şi frunzele, care sunt
mai bogate în proteine decât tuberculii. Este o plantă pretenţioasă la
regimul termic, nu suportă frigul, dar se cultivă şi sub 500 mm şi sub
5000 mm precipitaţii, iar tuberculii se păstrează uşor. Ignamele
constituie hrana de bază pentru unele triburi ale Africii negre. Ciclul
vegetativ al acestor plante durează zece luni condiţionând existenţa
unei singure recolte pe an. Este uşor perisabilă, uneori tuberculii se
degradează în sol necesitând recultivarea unor terenuri.
Palmierul de ulei este cultivat în plantaţii în Câmpia Mozambicului,
pe litoralul Golfului Guineii şi în areale disjuncte în cuveta zaireză.
Randamentul este slab, 300-400 kg/ha (în Malaysia se obţin 5000 kg/ha).
Numeroase plante de cultură aparţin focarului abisiniano – yemenit
(cafea, varietăţi de grâu, mei, orz, eleusină) sau celui ecuatorial
african, dar au fost introduse şi plante alohtone, care s-au adaptat
bine la condiţiile climatice africane.
Sunt cultivaţi în Africa numeroşi alţi arbori fructiferi. În zona
mediteraneană sunt plantaţii intensive de plante citrice şi de măslin,
iar în zonele ecuatoriale şi subecuatoriale se cultivă cocotierul,
bananierul, mango, avocado, papaya, goyave ş.a. În multe zone ale
Africii se practică sistemul monoculturilor pentru export, mai ales de
arahide, ananas, cafea, cacao, susan sau mirodenii.
Africanii utilizează mult pentru alimentaţie frunzele unor plante: dovleac, amarant, iută, bazelă, batale, manioc, taro, gambo.
Cu toate că are la dispoziţie o diversitate mai mare de plante de
cultură, populaţia rurală africană suferă încă de malnutriţie, atât
datorită lipsei cantităţilor necesare de hrană, cât şi datorită
monoalimentaţiei. Sărăcia ţăranului african este determinată de câteva
trăsături ale agriculturii practicate în cea mai mare parte la un nivel
tehnologic rudimentar. Practica sistemului citemené, pârlogirea
îndelungată (uneori 7-10 ani), slaba utilizare a animalelor de
tracţiune, lipsa îngrăşămintelor, a surselor de investiţii,
preponderenţa femeii în muncile câmpului (la grupul bamenda bărbatul
lucrează în agricultură 10 zile pe an, iar femeia 160 zile), lipsa
specialiştilor sunt câteva din cauzele care determină obţinerea unor
randamente agricole slabe, deşi efortul fizic este mare. Beneficiile
foarte reduse ale ţăranilor africani, care formează majoritatea
populaţiei active, nu pot susţine bugetele statelor prin impozite pe
venitul agricol.
Pe ansamblul Africii un hectar hrăneşte în medie 3-4 persoane.
Depinde şi de planta de cultură. Astfel, un hectar cultivat cu manioc
poate întreţine 15 persoane cu 20 tone tuberculi, în timp ce un hectar
cultivat cu mei, cu 500 kg, întreţine doar două persoane. În nordul
Zambiei, datorită sistemului citemené promovat de triburile lala,
densitatea populaţiei nu poate depăşi 2,5 loc./km². Se defrişează 24
hectare pentru a asigura cenuşa necesară cultivării unui hectar cu
eleusină şi se obţine o recoltă de 3600 kg. Un om are nevoie anual de
270 kg de eleusină, deci 24 hectare hrănesc 13 persoane. Dar această
tehnică presupune o pârlogire de 22 de ani şi cele 13 persoane au
nevoie de fapt de 310 hectare. Dacă se ia in calcul şi topografia
terenului, suprafaţa necesară ajunge la 500 de hectare.
Tehnica cimené presupune efectuarea unor lucrări dificile. Parcela
destinată defrişării este aleasă după aspectul vegetaţiei, regimul
hidric, aspectul şi gustul solului şi topografia terenului. Se aplică
criteriile de partaj funciar, apoi urmează defrişarea şi incendierea
resturilor. În cenuşa împrăştiată se practică găuri pentru seminţe sau
tuberculi, cu o simplă săpăligă. Recolta este permanent protejată
contra păsărilor, maimuţelor, antilopelor si rozătoarelor. Recoltatul
se face manual, treieratul este rudimentar, iar transportul se
realizează tot manual.
Sunt şi triburi care utilizează tehnici intensive. Insula Ukala din
lacul Victoria are o densitate de 250 loc./km². Cei 74 km² ai insulei
hrănesc peste 20.000 de oameni prin culturi duble şi chiar cu 5 recolte
la doi ani. Există amenajări funciare de tipul îndiguirilor şi
terasărilor. Se cresc peste 10.000 de bovine, dar nu pentru consumul
laptelui, ci pentru utilizarea gunoiului drept îngrăşământ. Pe insula
vecină, Ukerewe, densităţile sunt mult mai mici deoarece nu se practica
sistemul vecinilor din insula Ukala.
În zonele cu densităţi mari culturile de câmp sunt, uneori, foarte
amestecate, rezultând peisaje rurale puternic antropizate. Astfel, în
vestul Ghanei, pe o suprafaţă de 30 ha, sunt juxtapuse 10 tipuri de
peisaje diferite: pădure primară, pădure secundară, zonă proaspăt
defrişată, pârloagă, tufişuri, câmpuri cultivate, pădure înmlăştinată,
plantaţii de cacao, plantaţii abandonate şi vatră de sat.
Agricultura intensivă, de mare randament, se practică doar în
Republica Africa de Sud, pe Valea Nilului, parţial în ţările
Maghrebului şi în câteva puncte izolate de pe coasta Guineii sau din
estul continentului.

Sectorul zootehnic


Sectorul zootehnic ocupa un loc modest în Africa. Se cresc 189
milioane bovine şi 205 milioane ovine şi caprine, efective mult sub
posibilităţile cadrului natural.
La sud de Sahara există mari densităţi de mamifere în rezervaţii (de
exemplu, în parcul Serengeti). Africanii preferă vânatul şi nu au
îmblânzit animale. Cele domestice crescute în prezent au fost introduse
de europeni sau de asiatici, deşi fondul faunistic al continentului
oferă specii care s-ar putea preta la îmblânzire (antilopa eland sau
bivolul african).
În foarte puţine zone ale continentului animalele sunt utilizate
pentru tracţiune. Carnea şi laptele nu intră printre preferinţele
alimentare ale băştinaşilor. La Lomé se consumă 19 kg de carne/an/loc.,
la Conakry 16 kg, iar la Niamey doar 13 kg. Laptele este şi mai puţin
agreat, consumându-se numai 2-3 kg/an/loc. Triburile lélé (Kasai)
consideră consumul de carne de animal domestic nedemn şi cel de lapte
şi de ouă infect. În aproape toată Africa neagră femeile nu au voie să
consume ouă.
Consumul de calorii in Africa este la nivelul cel mai redus de pe
Glob: 2261 cal./zi/loc. Nici porcul nu este un animal agreat, astfel că
în întreg continentul se cresc doar 13 milioane porcine.
În schimb, creşterea vitelor este pentru negri o problemă de
prestigiu. Triburile nandi şi massai (Kenya), peul (Ciad) sau pendi
(Transvaal) au crescători de vite foarte legaţi afectiv de ele, încât
se ajunge uneori la divizarea animalelor sau la practicarea unei
tezaurizări în vite şi folosirea lor drept mijloc de schimb.
O activitate destul de rentabilă este şi exploatarea animalelor din
rezervaţiile cu efective mari. Sistemul zootehnic al fermelor moderne,
în stil intensiv, este în extindere în Africa de Sud, Kenya, Zambia,
Zimbabwe etc.
Înainte ca Africa să fie colonizată, africanii cultivau şi păstoreau
fără să se îngrijoreze cu privire la proprietăţi. Pământul era împărţit
de clanuri, comunităţi sau grupuri etnice şi uneori era împărţit şi
între grupuri. Un grup putea să cultive o porţiune de pământ pentru o
parte a anului, alt grup putea să ducă animalele la păscut pe acel
pământ restul anului, după ce culturile au fost strânse. Conceptul de
proprietate privată a fost introdus de colonişti, care, în multe zone,
au luat cele mai bune terenuri pentru culturi ce urmau să fie
exportate. Zonele mai puţin fertile au fost lăsate indigenilor care le
cultivau în parcele mici, fragmentate. Acest proces a fost preluat de
multe guverne africane care au luat în posesie terenurile comune pentru
folos privat, corporativ sau guvernamental. Terenurile mici rămase au
fost divizate în fragmente mai mici pentru a fi împărţite la familii.
Perioadele în care pământul era lăsat necultivat, esenţiale pentru
menţinerea fertilităţii solului, s-au redus din ce în ce mai mult
pentru că tot pământul disponibil era cultivat. În plus, mulţi oameni,
nesiguri de viitorul terenurilor, având în vedere că puteau fi
confiscate de stat, au început culturile pe termen scurt. Astfel, ei au
abandonat practicile tradiţionale de rotaţie a culturilor – cereale
care epuizau pământul de resurse şi legume care refăceau resursele
pământul, plantate una după cealaltă. Multe terenuri au devenit
infertile, reducând şi mai mult terenurile disponibile pentru
cultivare. Aceasta împreună cu seceta periodică au dus la o penurie a
alimentelor în mare parte din Africa subsahariană. Multe guverne
africane au în vedere necesitatea unei reforme agrare. În unele ţări,
reforma agrară şi proiectele de dezvoltare rurală iniţiate imediat după
independenţă au dat fermierilor drepturi asupra terenurilor pe care le
lucrau până atunci. Multe guverne africane au recurs la naţionalizarea
pământurilor declarând ca scop împărţirea mai bună a terenurilor între
cei care nu aveau. În unele ţări, de exemplu în Etiopia, reforma agrară
a fost manipulată în scopuri politice şi managementul prost şi corupţia
au dăunat producţiilor agricole. În alte ţări, de exemplu în Zimbabwe,
cele mai bune terenuri au rămas la coloniştii europeni şi nu au fost
redistribuite după independenţă. Oferta cadrului natural al Africii nu
justifică penuria alimentară a acestui continent. Climatul cu
favorabilitate ridicată, solurile productive, ca şi lipsa marilor
proprietăţi sunt atú-uri în favoarea agriculturii africane, dar
randamentul slab este legat de tehnicile rudimentare utilizate, de
unele tradiţii restrictive şi de ignoranţă. Totuşi, au fost tendinţe
încurajatoare pentru agricultura africană la începutul secolului XXI.
Cu excepţia ţărilor care au avut probleme politice în anii '90, mare
parte din Africa, inclusiv ţările cu populaţii mari, cum ar fi Nigeria,
Ghana, Tanzania şi Zimbabwe au avut creşteri impresionante în producţia
agricolă. Profiturile de pe urma agriculturii au crescut semnificativ
în anii '90, întrecându-le pe cele din deceniul precedent. Există
temeri cu privire la creşterea demografică, care ar putea depăşi
creşterea producţiei agricole dar tendinţele actuale indică un scenariu
mai optimist pentru rezervele de hrană ale Africii.Istorie


Africa este cel mai vechi teritoriu locuit de pe pământ, rasa umană
avându-şi originea pe acest continent. Începând cu secolul 19, dar mai
ales pe parcursul secolului 20, diverşi antropologi au descoperit
fosile şi alte dovezi ce atestă prezenţa în Africa a unor specii
umanoide acum 7 milioane de ani. De-a lungul perioadei preistorice, în
Africa nu au existat state organizate, continentul fiind locuit de
grupuri de vânători/culegători, organizate în structuri tribale, precum
Khoi şi San (cunoscuţi şi sub numele de boşimani). Majoritatea urmaşilor de azi ai boşimanilor trăiesc în Botswana şi Namibia, iar limba vorbită de ei, limba N/U, este considerata cea mai veche limbă ce a supravieţuit până azi.
Înregistrarea scrisă a istoriei începe în Africa în jurul datei de
3300 î.Hr, odată cu dezvoltarea civilizaţiei egiptene. Alte civilizaţii
puternice ce apar în Africa în această perioadă sunt Imperiul Axumit din Etiopia, regatul Nubian, Cartagina, regatele Sahel-ului (Ghana, Mali, Songhai) şi Marele Zimbabwe.
Primele avanposturi comerciale europene sunt înfiinţate în Africa de
catre portughezi începând cu 1482, principalele mărfuri comercializate
fiind aurul, fildeşul, mirodeniile şi sclavii. Odata cu descoperirea Americii, comerţul cu sclavi ia avânt, această practică barbară fiind abolită abia în secolul XIX.
Tot atunci începe o cursă febrilă de colonizare a Africii de către
naţiunile europene, cea mai mare parte a continentului (cu excepţia Etiopiei) intrând sub stăpânirea Angliei, Franţei, Olandei şi a celorlalte puteri coloniale.
Statele africane încep să-şi câştige suveranitatea la mijlocul
secolului XX, astfel că azi în Africa se găsesc 52 de state
independente, ale căror graniţe au fost însă trasate în perioada
colonială.

Fotografie din satelit a Africii.


Harta fizică a Africii.



Africa de Nord


Africa de Vest


Africa Centrala


Africa de Est


Africa de Sud


Africa în anul 1828


Forme de relief



SuprafaţăPopulaţieDensitateŢăriDependenţeLimbiFus orar

30,221,532 km²

922,011,000(2005)o[›]

30.51 locuitori/km²

53

7

Mai mult de 1000 de limbi indigene africane, incluzând unele limbi cu zeci de milioane de vorbitori, precum limbile igbo, swahili, hausa, amharic, şi yoruba; plus araba, engleza, franceza, portugheza, africana, spaniola, limbile indiene si altele.

multiplu de la UTC-1 (Cape Verde) la UTC+4 (Mauritius)

Diverse poza Africa -